Cu creionul pe hartie..

Viaţa mea ca şi a celorlalţi oameni este plină de amintiri, de trăiri, chicote şi zâmbete ale oamenilor care au contribuit la dezvoltarea mea sau care au trecut întâmplător prin viaţa mea. Eu, ca şi alţi oameni, am un trecut şi un viitor. Sufletul meu, şi tot ce păstrez în el arată ca un sul de hârtie. Uşor gălbuie, cerată, pe care desenez sfios cu creionul întâmplările prin care trec şi oamenii cu care interacţionez. Hârtia se derulează de la dreapta la stânga încet şi stângaci uneori. De-a lungul anilor am încercat să fentez sistemul şi am mai folosit guma de şters pentru câteva personaje pentru a retuşa pe ici pe colo. De cele mai multe ori a ieşit mai urât decât originalul, drept pentru care am preferat să rulez coala şi am continuat să desenez.

Câteodată am impresia că sunt defectă. Că uit repede. Uit lucruri şi oameni care la un moment dat erau universul meu. Întâmplător îi văd din când în când pe stradă şi deşi eu ştiu că au existat în viaţa mea şi că le ştiam întreaga poveste, mă uit ca proasta. Dau search în baza de date şi...blank. Nimic, gol. Nicio informaţie, nicio amintire, nimic. Nici măcar contextul în care i-am cunoscut. Iar dacă cineva m-ar întreba dacă cunosc persoana respectivă, primul răspuns instictual ar fi nu. Nu pentru că aş vrea să ascund ceva, ci din simplu motiv că nu aş avea cum să argumentez sau să detaliez răspunsul meu.
Să se întâmple asta pentru că sistemul meu defensiv refuză amintirile cu persoanele care m-au rănit sau pentru că nu au făcut nimic deosebit faţă de alţi oameni?