.jpg)
Oameni. Mulţi oameni. Suflete. La fel de multe.Diforme, colorate, aromate... Triste, plângăcioase, urâte... Singurătate. Da, asta e. Asta caut. Mai exact, asta mă caută, deşi resping ideea. Port o luptă dură, invizibilă, dar arzătoare cu ea. Dă în nebunie şi sentimentul ăsta nu e aşa "colorat". Trist. Trist ? De ce, tu nu te-ai confruntat niciodată cu asta ? Nu ? Eh nu. Minţi. Ne ia pe rând. Şi mi-a venit şi mie rândul. Mda, paranoia. Poate. Ştii cum e să fii între o mulţime de oameni şi să fii mai singur ca niciodată ? Ştii, îţi spun eu. Şi îţi spun şi când. Îţi aminteşti prima zi de şcoală ? Cu siguranţă. Eh, atunci nu erai singur singurel şi speriat printre atâtea perechi de ochi şi atâtea suflete ? Nu-ţi urla din răsputeri o voce lăuntrică "Vreau acasă la mamaaaaa !!!" ? E, vezi că am dreptate?! Deci ai fost singur... între oameni. Şi ăsta e cel mai elementar exemplu. Paradoxal (sau nu), de o fiinţă ai nevoie. Atât. Una singură care să-ţi fie alături şi ţi-e de ajuns. Ai zeci, sute, mii... Dar tu o vrei pe aia, ca un copilaş răsfăţat care vrea o singură jucărie, le uită pe cele la fel de frumoase pe care le are deja şi nu mai acceptă nicio alta. Asta suntem - nişte răsfăţaţi. De-aici ni se trage durerea şi suferinţa. Din răsfăţ. De unde atâta răsfăţ, naiba ştie, cert e că te domină şi e enervant. Frustrant chiar. Nu ne mulţumim cu cineva, ne trebuie acel cineva. Şi stăm şi ne plângem de milă şi aşteptăm să vină cineva şi să ne salveze din starea asta degradantă până nu secăm de lacrimi şi de puteri, totodată. Sfaturi ? Să ce, să plâng ?! Nu, merci. Nu că nu m-ar ajuta, dar nu mai am lacrimi. Nu şi pentru asta. Îmi vine să urlu. Pe cuvânt. Vreau şi eu ceva ACUM, să fie aici, să... stea. Să tacă, să nu facă nimic, dar să fie odată aici. Poate cer prea mult. Şi poate nepăsarea e mai grea decât orice palmă. Nu a mai rămas nicio urmă de înţelegere, de regret, se vede. Nu mai sap după ele, nu le voi mai găsi. Au fost, cât am avut nevoie. Dar sunt trecătoare. Au rămas doar promisiunile de eternitate şi dorul după "vechea jucărie". După ceva ce ai avut, dar a venit o alta, nouă, performantă, colorată să îi ia locul. Până când ai realizat că tot cea veche era poate mai bună, aşa, cârpită, decolorată, ruptă... Am fost în stare să îndur, să tac şi să înghit. Până la un punct. Am răbufnit, am călcat pe cadavre, mi-am vrut binele. Eh, uite bine. "Rău cu rău, da' mai rău fără rău". Şi ma copleşesc deja momentele în care îmi vine să urlu şi sa distrug şi sa plâng, dacă pot, şi să arunc jucăria cea nouă, la care, fireşte, mă voi întoarce o dată în defavoarea celei mai noi, şi tot aşa... Şi din ciclul ăsta mizerabil nu învăţ nimic. Nu rămân cu nimic şi nu îndrept greşelile. Şi mă înfund din ce în ce mai adânc în sentimentul ăsta cotropitor şi mă las călcata de propriile mele concepţii. Mai pot să spun ceva ? Mai pot să ripostez în faţa proprilor mele greşeli ? Da, le recunosc. Le ştiu, sunt ale mele, aşa am gândit atunci. Şi acum ? Pot să îndrept ceva ? Mai are vreun sens ştiind că la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, ciclul se va repeta şi voi cădea din nou în dizgraţie ? Are orice din nenorocita asta de existenţă vreun sens ? Dacă da, vreau să îl ştiu şi eu. *Orice asemănare cu realitatea este pur şi simplu întâmplătoare. |
.jpg)
